Halloween. O sărbătoare împrumutată se înrădăcinează şi în România, graţie marketingului şi influenţelor occidentale postrevoluţionare. Deşi preluată de la Unchiul Sam, la origine, “Noaptea vrăjitoarelor” este o sărbătoare ancestrală celtă laică, menţionată pentru prima oară în jurul anului 800 î.Hr., care marca graniţa dintre vară şi iarnă, singurele anotimpuri cunoscute de celţi. Anul nou începea pentru ei la 1 noiembrie. Oamenii considerau că toate legile spaţiului şi timpului sunt suspendate în această noapte de trecere, permiţându`le spiritelor celor decedaţi în ultimul an să interacţioneze cu cei vii. Morţii caută trupuri pe care să le posede încă un an – singura soluţie pentru o “viaţă după moarte”. La graniţa dintre lumi, aceste creaturi fioroase încearcă să prindă oameni sau măcar un animal (pisica neagră este printre preferatele lor).
Mai târziu, romanii adoptă sărbătoarea şi o dedică recoltei şi belşugului, onorând şi numele celor dispăruţi. Temporar, data de celebrare se schimbă: 21 februarie, la sfârşitul anului roman. Aşa cum au asimilat majoritatea sărbătorilor laice, creştinii, prin voinţa Papei Bonifaciu al IV-lea, o preiau în secolul VII, cu tot cu simbolurile înfricoşătoare, pe care de altfel le dezaprobă. (Se străduiesc să înlocuiască spectacolul păgân pentru morţi). Mai`marii bisericii trebuie să rezolve problema “vrăjitoarei”, drept pentru care noul nume al manifestării este “All Hallows’ Eve”: “ajunul zilei tuturor sfinţilor”. Mai târziu, Papa Grigorie al III-lea schimbă din nou data manifestării, pentru 1 noiembrie. Catolicii, apoi şi luteranii, sărbătoresc în această zi toţi sfinţii din cer, cunoscuţi şi necunoscuţi.
La ora actuală, majoritatea americanilor ar fi surprinşi să afle că nu le aparţine conceptul de Halloween. Imigranţii irlandezi sunt cei care îl exportă în America, în jurul anului 1840, odată cu o poveste amuzantă şi plină de tâlc: beţivul Jack îi joacă o festă Satanei – îl face să se caţere într`un copac, iar apoi scobeşte o cruce în scoarţă acestuia. Diavolul nu mai poate coborî din copac decât după ce jură că îl va lăsa în pace pe Jack pentru totdeauna. La sfârşitul vieţii, Jack bate la poarta Raiului. Acesta nu este primit, pentru că de`a lungul vieţii a fost un păcătos. Nici diavolul nu îl primeşte, dar îi oferă un tăciune aprins într`un nap scobit: Jack`O`Lantern. De atunci, beţivul captiv între Rai şi Iad îşi caută calea cu ajutorul “lanternei” sale.
Ca atare, cu toată influenţa catolică, Halloweenul american are rădăcini mai adânci în obiceiurile celţilor. “Trick or treat” (“ne daţi ori nu ne daţi”) este influenţa unui alt obicei european occidental: “însufleţirea”, datând din secolul al IX-lea. La 2 noiembrie – Ziua Sfinţilor – creştinii umblă prin sat, cerşind “prăjituri cu suflet” – bucăţi pătrate de pâine cu coacaze sau stafide. Câte prăjituri primeau creştinii, atâtea rugăciuni spuneau pentru cei morţi. Credinţa vremii spunea că cei ce mor rămân temporar pe pământ, iar prin rugăciuni, fie ele spuse şi de străini, sufletul va putea ajunge în rai.
Din pacate, nu voi merge la “Trick or treat” pentru ca nu mai am varsta necesara, insa mi`am cumparat un costum si sunt foarte pusa pe distractie. Inca nu va spun despre ce este vorba, pentru ca na.. e secret, insa promit ca voi reveni cu poze.
Pana atunci, “Iubiti`va mult.”
Aaa, sursa aici.
sabaualina
